Skip to content

Tentatia jocurilor

Iulie 12, 2008

Nostalgici dupa copilarie, nu incetam nicicand sa ne jucam. Chiar si la varsta de 80 de ani copilul din noi isi face simtita prezenta din cand in cand. Tentatia iresponsabilitatii, a imaginatiei care o ia razna, a distractiei si amuzamentului se transforma in jocurile de la maturitate.

Si ne jucam desi avem responsabilitati, desi avem motive sa fim ingrijorati, desi avem persoane care depind de noi. Pentru ca uneori este mai simplu sa te joci decat sa infrunti realitatea. In cuplu, jocul de-a mama si de-a tata din copilarie ia o multime de alte forme menite sa asigure participantilor amuzamentul insa si prilejul de a castiga. 

„Jocul de-a suparatul”. Ma prefac ca sunt suparat ca sa obtin ce vreau de la partener. Alternativa adulta ar fi sa ai o conversatie care sa lamureasca punctele de vedere si motivele fiecarui participant astfel incat sa se ajunga la un compromis echitabil. In schimb, fac pe suparatul, celalalt joaca pe impaciuitorul, eu imi primesc rasplata (am obtinut ce am vrut) iar el pe-a lui (a reusit sa ma inveseleasca).

„Jocul de-a asediul”. Femeia respinge avansurile barbatului, „plays hard to get” cum spun americanii, se face greu accesibila, raspunde la telefon selectiv, nu accepta intalniri pentru ca este ocupata, nu cedeaza insistentelor de a face sex decat dupa a „N” intalnire. Barbatul participa la joc, gandindu-se de doua ori inainte sa sune, facand pe nepasatorul insa dand dovada de perseverenta si siretenie. Cand asediatorul intra pe poarta cetatii ambii au primit ce au vrut: unul – placerea cuceririi si confirmarea puterii, celalalt – imaginea puritatii si confirmarea atractivitatii.

„Jocul de-a victima si agresorul”. Unul dintre parteneri joaca rolul victimei (nu e neaparat necesar sa fie femeia cum s-ar putea crede), se plange tot timpul, cere ajutorul, nu poate sa se descurce singur, reproseaza fiecare neatentie celuilalt, timp in care isi evidentiaza cu fiecare ocazie altruismul, grija si generozitatea. Partenerul agresor traieste un permenent sentiment de vinovatie din care incearca sa se rascumpere in diverse modalitati. 

„Jocul de-a divortul/despartirea” este printre cele mai des jucate. Unul dintre parterenri agita buzduganul despartirii deasupra capului, fara intentia de a o face intr-adevar. Celalalt se sperie si incearca sa spulbere motivele invocate prin gesturi si vorbe adecvate.

Probabil va suna cunoscut si:

„Jocul de-a nu stiu despre ce vorbesti”. 

„Jocul de-a eu sunt destept si tu esti prost”

„Jocul de-a capul familiei”

Cele doua caracteristici comune pe care le au toate jocurile sunt divertismentul si posibilitatea de a castiga. Un fel de: daca nu joci nu castigi. La nivel constient, putini recunosc ca joaca un joc cand sunt surprinsi asupra faptului. Adultul din noi nu poate sa recunoasca ca ar face ceva atat de copilaresc si irational. Iar unele jocuri au fost ridicate la rang de cutuma. Regulile lor nescrise sunt cunoscute de catre toata lumea. Pana si parintii ti-ar putea spune cum sa joci un joc pentru ca si ei il joaca.

In acest context nu e nimic surprinzator ca oamenii nu mai pot actiona in afara jocului. Confruntati cu interlocutori care nu vor sa intre in joc, isi iau jucariile si pleaca.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: