Ce face o femeie cand intalneste sufletul pereche?

Se intoarce la sotul ei.

Acesta este raspunsul pe care l-a dat Edith Wharton la intrebarea de mai sus in povestirea “Plenitudinea vietii”. Departe de mine gandul de a atribui acest gen de comportament doar femeilor, ba dimpotriva cred ca noi toti, indiferent de sex, avem o teama extraordinara de tot ce e complet, implinit, impacat, perfect. Nu este nici un challenge in perfectiune, pacea este plictisitoare, cusururile in schimb ne individualizeaza, incompletitudinea deschide posibilitati.

Intocmai ca femeia din povestirea lui Wharton, toti ne plangem de relatiile imperfecte pe care le avem in cursul vietii si visam o implinire fantastica alaturi de jumatatea perfecta, cea care ne completeaza frazele, are aceleasi gusturi, vise, asteptari, dorinte, spune ceea ce vrem sa auzim si mai presus de toate ne iubeste.

M-a revoltat initial finalul aceastei scurte povestiri, ca si cum alegerea pe care o face femeia era un raspuns anormal si de neconceput. Insa m-am intrebat, ca si ea, mai exista ceva dincolo de perfectiune? Lucrurile pe care le visam sunt lucrurile de care avem nevoie?